Fiecare dintre noi avem cultivate conștient sau nu, mecanisme complexe pentru tratarea situațiilor inconfortabile. Sunt totuși situații extraordinare ce depăsesc puterea noastră de a ne "alinia" normelor sociale.
Am fost în urmă cu două zile în muzeul construit pe ruinele lagărelor de concentrare de la Auschwitz. Primul șoc a fost produs fără îndoială de confruntarea cu detaliile dezumanizării produse de a lungul a mai bine de 4 ani.
Am trăit o stare de anxietate, de nefiresc pe care m-am grăbit să o pun în seama atmosferei lagărului de concentrare. Abia dupa o vreme am realizat ca neliniștea mea venea mai degrabă din observarea expresiilor turiștilor, având deseori fețe pictate cu un zâmbete înțelegătoare. Am înteles că zâmbetul acela nu era o formă de acceptare, sau de complicitate, ci o formă a neputinței de a găsi ceva "potrivit" de spus, ceva "potrivit" de gândit.
Și cu toate acestea, șirurile lungi de turiști zâmbitori ce străbateau ulițele lagărului de concentrare m-au făcut sa mă întreb asupra utilității acestui exercițiu. Cât de curând fiecare dintre noi va "îndepartă" astfel de amintiri de neînțeles? Are societatea occidentală o moștenire vie în istoria acestor atrocități? Ne schimbă măcar superficial modul de a înțelege lumea? Și poate cea mai importantă întrebare dintre toate: unde au fost vizitatorii lagărelor de concentrare în timpul genocidului khmer, sau al celui rwandez?
luni, 1 martie 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
