luni, 13 aprilie 2009

jena de a spune nu

Ora 12:00. Statia de Metrou Uniri. De scanul pe care stateam se apropie un individ la 45 de ani cu o mapa in mana. Din fericire, nu eu eram tinta, ci cu vecinul meu de scaun. Fara formula de introducere, fara prezentare, individul se lanseaza intro cerere de o inocenta dezarmanta: "As dori sa candidez pentur parlamentul european. Am pentru aceasta nevoie de semnaturi de sustinere. Ma puteti ajuta si pe mine?"

Spre nesansa lui vecinul de scaun este neimpresionat: "D'omle, dar nici macar nu te cunosc".

Vanatorul de semnaturi pleaca cu foia fara antet catre o prada mai usoara: o doamna la 50 de ani ce citeste ziarul Ring. Discursul simplu merge la inima doamnei si aceata semneaza, fara sa se intereseze macar de numele candidatului, cu atat mai putin de doctrina sau programul acestuia. Toata interactiunea a durat un minut. Asa ca pana la venirea metroului mai apuca sa abordeze inca doua persoane, cu acelasi succes. 5 minute: 3 semnaturi de sustinere a unei candidaturi fara nume. Dintr-o data ma uit la vecinul meu de scaun cu un nou respect.

Chiar daca inteleg miza putin insemnata pe care o acordau cei 3 semnatari proaspetei figuri politice, cred ca rezultatul e mai degraba datorat presiunii de a nu refuza pe cineva, indiferent de natura absurda a cererii. Prea adesea suntem victimele dorintei de a fi pe placul celor din jur, chiar daca acestia sunt simpli necunoscuti. In cultura noastra exista o mare incarcatura de impolitete in actul de a te uita in ochii cuiva si ai spune simplu: Nu!