despre reguli

Ora 8:20, duminica. Statia de metrou Titan. In ciuda eforturilor mele de a ma teleporta de la inaltimea scarilor impresionantei stati la poalele acestora, metroul inchide usile. Un val de instristare ma incearca in vreme ce continuui coborarea. Ajung pe peron, langa trenul cu toate usile inchise. Brusc cu naturaletea celui mai cotidian gest, mecanicul ce supraveghese inchiderea usilor ma indeamna sa intru in cabina de conducere: "Intrati pe aici. Nu are rost sa mai deschidem inca o data usile". Suna mai degraba o scuza, decat o inedita oferta pentru castigarea a 10 minute.

Pentru cateva clipe m-am simtit vinovat pentru pretuirea exagerata pe care, eu, o am pentru reguli. Aceleasi clipe in care am trecut prin cabina de conducere si am deschis usa spre primul vagon. Trenul era aproape gol. Desi numarul mic al calatorilor nu face mai putin important gestul mecanicului, nu pot sa imi inchipui scena intr-o dimineata aglomerata.
Indignarea in fata unor functionari ce aplica strict litera unui regulament, nu se compara ce frustrarea cauzata in momentul in care ma simt victima arbitrariului unuia. Pe cat de indreptatita a fost aprecierea gestului mecanicului, pe atat ar fi fost de exagerata indignarea in fata unei atitudini indiferente din partea lui.

Intr-un sistem ideal ar trebui sa reusim sa avem un produs educational distinct pentru aptitudinile si nevoile fiecarui student. Din pacate regulile din universitate pornesc de la admiterea dificultati unui astfel de demers. Bineinteles ca am putea adapta regulile in unele cazuri fara costuri insemnate pentru sistem. Deseori costul nu este usor de apreciat, si intr-un sistem atat de dinamic precum cel universitar, multi (inclusiv eu) aleg conformismul respectarii regulilor, in dauna eficentei amendarii lor in fuctie de context.

Din tot incidentul am mai retinut ceva: numarul trenului era 2117.